Generatia 2000 de bani sau Eurinondice???sa-i ascultam...

Euridicienii*

Este necesar să spun - într-o împrejurare aurorală ca aceasta - că a trecut oarecare timp până când să mă conving că membrii fondatori ai Cenaclului Euridice s-au transformat realmente în euridicieni. Aceasta a fost prima treaptă de conştientizare spontană, înainte să constat că ei sunt foarte decişi să devină chiar o altă generaţie de creaţie. Contrar oricăror manevre sau expectative, presupoziţii false sau scenarii abjecte, puse la cale sau doar imaginate de către cioclii plătiţi din jurul cenaclului, de la început, am fost convins că, după câteva şedinţe, va trebui să capotez din cauza absenţei tinerilor în discuţiile propriu-zise. Desigur, se înţelege de la sine că nici un critic nu face un cenaclu doar pentru a-i comenta pe autorii deja consacraţi; acesta aşteaptă frisonat să i se prezinte neanunţat acel tânăr genial necunoscut pe care să-1 lanseze. De aceea, cum în primele şedinţe falanga tinerilor a rămas impenetrabilă, am avut mari dubii dacă îmi voi mai continua rolul de moderator. Nu mi se părea suficient că iau cuvântul doar Octavian Soviany, Ştefania Plopeanu, Valentin F. Mihăiescu, Traian T. Coşovei, Radu Voinescu, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea şi mulţi alţii care erau deja autori cunoscuţi. Abia după ce Adrian Urmanov, Răzvan Ţupa, Andrei Peniuc, Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu, Ionuţ Chiva, Bogdan Iancu, Mitoş Micleuşanu au început să vorbească, netimoraţi de nici un fel de repercusiuni "pedagogice", cenaclul a început să funcţioneze firesc. Tinerii s-au situat polemic de la primele lor intervenţii, etalând o anumită agresivitate în a se distanţa de generaţiile anterioare, printr-o atitudine receptivă exclusivistă, care i-a alertat teribil pe scriitorii mai vârstnici aflaţi în sală. În fond, în acest cadru efervescent al cenaclului, ei au încercat să demonstreze pe viu, cu onestitate, de ce textele celorlalţi nu le mai plac şi au propus propriile lor texte. Din această confruntare violentă - uneori - s-au născut euridicienii. După un an de funcţionare, într-o şedinţă extrem de disputată (din 22 ianuarie 2003), impactul de neaderenţă critică (al Elenei Vlădăreanu şi Adrian Urmanov), faţă de textele lui Florin Iaru, a furnizat argumentele discuţiei despre limitele "retorice" ale comunicării cu cititorul. Tranşanţa poziţiilor "teoretice" ale combatanţilor intraţi în dispută, mi-a oferit ocazia să constat public că există condiţiile minime pentru a vorbi de coerenţa coagulantă şi conştientizarea critică a Generaţiei 2000. La scurtă vreme după această şedinţă, am dedicat o dezbatere întreagă ideii de generaţie, plecând de la comunicarea scrisă a d-lui Radu Voinescu şi de la manifestele douămiiste ale lui Adrian Urmanov şi Bogdan-Alexandru Stănescu. Ceea ce a urmat, se cunoaşte din presa literară. Mai trebuie spus că cei mai mulţi dintre euridicieni au participat la cenaclu pentru a se clarifica/proba şi pentru a-şi conştientiza mai pregnant propriile posibilităţi de personalizare poetică. Bănuiesc că astfel se şi explică numărul mare de debuturi editoriale ce au avut loc în anii 2002-2004. Aici mai trebuie menţionată şi eficacitatea editorului de poezie Nicolaie Ţone, care a fost prompt să lanseze cele mai importante debuturi, în condiţii grafice excepţionale.

Generaţia 2000

În focul acestor controverse, într-un editorial din ziarul "Ziua literară" (nr. 40, 10 februarie 2003), sub titlul "O nouă generaţie literară", am anunţat apariţia unei alte "generaţii de creaţie". Am folosit această sintagmă, introdusă în circulaţie de către Tudor Vianu, pentru a evita confuziile ce se fac, în mod curent, când definirea conceptului se reduce, simplificator, doar la criteriul vârstei. Chiar dacă acest criteriu acţionează ca factor determinant, în sensul extern al fraternizării biologice, totuşi afirmarea unei noi generaţii implică, firesc, intersectarea opozitivă - la nivelul structurilor de profunzime - a unor câmpuri de tensiuni semnificante cu răsfrângere directă în conştiinţa receptivă/perceptivă imediată, În textul din "Ziua literară" (vezi Addenda), semnalam "schimbarea orizontului de aşteptare" şi susţineam că "în receptarea textului literar funcţionează acum alte motivări exterioare/interioare ce induc ideea că s-au modificat criteriile de evaluare a autenticităţii". Astfel, "textualismul, ce promovase novator autenticitatea scriiturii în discursul optzeciştilor, nu mai corespunde deloc sensibilităţii receptive douămiiste". Aproape imediat, cum era de aşteptat, au apărut unele intervenţii critice (în "Ziua literară", "Luceafărul" şi "Viaţa românească") ca reacţie la editorialul meu.

Cel care a intervenit primul în discuţie a fost nouăzecistul Horia Gârbea, care, sub titlul persiflant "La răsăritu-i falnic..." ("Ziua literară", nr. 42, 24 februarie 2003), recunoaşte rolul cenaclului Euridice în susţinerea şi promovarea noii generaţii căreia-i contestă, însă, legitimitatea estetică, întrucât, conform teoretizărilor mai vechi ale criticului Laurenţiu Ulici, manifestarea unei generaţii noi se receptase deja odată cu apariţia nouăzeciştilor. El reproşează "agresivitatea juvenilă" şi absenţa unor "programe estetice şi a teoreticienilor iviţi chiar din rândurile lor", carenţă ce le fusese imputată şi nouăzeciştilor de către optzecişti. A urmat o "scrisoare" sofisticată şi răutăcioasă ("Scrisoare deschisă către dl. Mincu", "Ziua literară", nr.43, 3 martie 2003) a poetei Angela Marinescu care neagă vehement orice substanţă sau originalitate a douămiiştilor, reducându-i la o "linie estetizantă, minimalistă, livrescă şi ludică" ce ar ilustra faptul grav că aceştia "sunt atât de tociţi din punct de vedere afectiv încât nu mai simt decât atunci când le sunt răsucite simţurile, când intervine perversiunea, inversiunea şi o hemipareză a unei revolte post... decembriste". Doamnei Angela Marinescu îi va răspunde Octavian Soviany ("Promoţia 2000 faţă cu reacţiunea", în "Ziua literară", nr. 45, 17 martie 2003) care aprobă şi el statutul de nouă generaţie şi descoperă elemente diferenţiatoare, de natură experimentalistă, în poeticitatea douămiiştilor, mai avansată decât aceea a antecesorilor: "Căci la tinerii poeţi nu e vorba propriu-zis de o tocire a simţurilor/sensibilităţii (cum crede doamna Angela Marinescu) ci de o fobie de răceala lumii şi a textului, miza poetizării fiind pentru ei (aşa cum o atestă, să zicem, ultimele poeme ale lui Urmanov şi Peniuc) poemul cald, animalul textual în care vibrează tensiunile calorice ale vitalului". După Horia Gârbea, şaptezecista Ştefania Plopeanu ("în problema generaţiei", "Ziua literară", nr.49, 14 aprilie 2003) încearcă să repună discuţia pe făgaşul teoretic, susţinând că, deşi douămiiştii nu posedă "acoperirea" reală a unei "conştiinţe de sine" (în sens generaţional), se pot decela totuşi "simptomele" coagulării unei alte generaţii care ar consta, printre altele, în "exaltarea funcţiei conative a limbajului poetic", prin substituirea "mesajului propriu-zis" cu "nevoia de comunicare" în sine. Aceasta pare doar să anunţe, deocamdată incert, o schimbare de coduri căreia îi datorăm o deosebită atenţie, într-un text cu valoare de manifest, poeta Elena Vlădăreanu ("Ia-ţi târfa şi pleacă sau câteva cuvinte despre ostilitate", "Luceafărul", nr. 9, 12 martie 2003) se erijează în purtătoarea de cuvânt a generaţiei sale, încercând să sugereze o explicaţie polemică a "ostilităţii" constante cu care sunt întâmpinaţi douămiiştii. Ca şi nouăzeciştii, ea se raportează opozitiv faţă de optezeciştii lipsiţi de autenticitate ("optzeciştii s-au oprit la un spaţiu călduţ, confortabil, al textului... Nu e vina nimănui dacă ei astăzi nu mai spun mare lucru, nu ne mai conving"). Autoarea Fisurilor afirmă că, prin contrast, literatura lor (a douămiiştilor) "se naşte la limita dintre comercial, existenţial, mediatic" şi că "scrisul (lor) e autentic, e plin de viaţă, e mărturie a fiinţei de carne (care suferă, e plină de păcate, de remuşcări, sau bucurie) a celui care scrie". Cred că trebuie să se ţină cont de aceste enunţuri lapidare, de o mare gravitate, atunci când se atacă Generaţia 2000. Incitat de discuţiile ce s-au derulat în presă şi în cadrul Cenaclului Euridice (unde a luat cuvântul de mai multe ori), optzecistul Liviu Ioan Stoiciu publică un grupaj de poeme, ale celor mai tineri autori, în numărul 3-4/2003 al revistei "Viaţa românească". În introducerea la acest grupaj, însă, sub titlul alarmant, "Poezia română de azi, minoră?", el îşi exprimă reticenţele multiple faţă de aceşti tineri poeţi pentru care "contează doar adevărul simţurilor, cel mai adesea minor, vulgar, obscen (dar care atrage atenţia şi te răscoleşte visceral), stupid", scriind "o poezie a tuturor precarităţilor, demoralizării, scepticismului şi cinismului, resemnării şi mediocrităţii" şi "lăsând îndeosebi perfecta senzaţie de duplicat, de refolosire de stiluri inadecvate". După părerea mea, etichetarea in corpore, atât de dur, drept minoră, a acestei poezii, nu o consider ca fiind justificată.

Trebuie să avem răbdare şi să dăm dovadă de multă supleţe receptivă când abordăm textele tinerilor care abia au debutat editorial. E nevoie de o aşteptare de cel puţin zece ani pentru a exprima o judecată de valoare întemeiată. Deocamdată, din disperare şi în replică la o epocă post-postmodernă care şi-a desacralizat toate miturile fundamentale, slăbindu-le iresponsabil până aproape de abandonare, tinerii aceştia par că nu mai recunosc nici un fel de modele la care să se raporteze. Aceasta este o stare de lucruri. Decăzute toate iluziile şi demascate toate utopiile metafizice, ei îşi scriu textele cu revoltă şi violenţă, încercând să-şi apere candoarea şi puritatea adolescentină de ravagiile distrugătoare ale unui pragmatism vulgar, dominant în societatea noastră postdecembristă. Aşa se explică şi tentativa lor de a găsi un alt canal de comunicare, mai direct (utilitarist), capabil să-i reprezinte mai autentic când vor să comunice cu un receptor atent, coparticipant la căutările lor.

Această generaţie îşi refuză gregaritatea de gaşcă, manifestând o conduită retractilă, favorabilă cultivării individualităţilor accentuate. Din obsesia schizoidică a propriei identităţi, decurge şi preocuparea de a recupera subiectul scriiturii, în sens lacanian, prin descrierea, adeseori trivială, a reacţiilor acestuia la impactul cu un real denudat de orice sacralitate.

Discursul douămiist denunţă programatic atracţia către obscenitate, tipică mentalităţii post-moderniste, încercând să exorcizeze, astfel, agresivitatea şi violenţa existenţială. De aceea, limbajul douămiiştilor este extrem de dur, chiar obscen până la limita suportabilităţii argotice. Singura modalitate de a accede nemediat la autenticitatea trăirii obiective, pare a fi numai operaţia fracturării ce-şi revendică, epistemologic, sincoparea discursivă a enunţului. Plierea maladivă către realul desacralizat explică visceralizarea segmentului autobiografic, explorat până la marginile abjecţiei, în vederea obţinerii unei maxime autenticităţi. Nu cred că este însă necesar să continui cu aceste observaţii generale, fiindcă Generaţia 2000, contrar afirmaţiei lui Horia Gârbea, are excelenţi critici şi eseişti care să-i identifice şi să-i fixeze diferenţa specifică în contextul literar actual.

* Fragment din prefaţa la volumul Generaţia 2000, antologie (coordonator Marin Mincu). Ed. Pontica, 2004.