poeme de dragoste pentru iubita mea

miercuri

de la geamul bucătăriei vă urmăresc. tei/schelete ce împânziţi bucureştiul. mi-e frig. ei sunt ca nişte copii ce nu ştiu să se joace.

băusem câteva pahare de whisky şi încă nu mă ameţisem. prietenul meu -john- se combinase cu “profesoara”. s-a dus în dormitor să o fută. în faţa mea, sticla de vin roşu îmi vorbea, pe fundal the doors îşi cântau dansul sălbatic:

cine eşti de mă chinui?

îmi lingi picioarele şi mi le faci să tremure,

pielea nu mi-o mai cunosc

e atât de vânătă

încât devin un buboi.

din gingii sângele vrea să se nască.



chiar dacă tu crezi că dorm în trupul unei femei, nu e adeărat. velevet underground îmi ţinea companie în timp ce tu mă judecai. capul meu a obosit, s-a dus să se culce. braţele mele se confundă cu ultimul bidon de bere iar soarele îşi naşte razele pe panza cerului bombat.

niciodată patul nu mi se păruse mai străin atunci când m-am întins pe el.

eu dormeam de mult, eu mă priveam cum mă chinui şi încerc să rup colile de pe pereţi. eu deveneam transparent. mă priveam cum ma topesc până la os.



joi

tocmai terminasem ultima partidă de sex. era şi timpul, căci ciclul îţi volbura pe partea superioară a vaginului. îmi luasem aparatul de fotografiat SAMSUNG, cu mâna stângă îţi împingeam fesele în lături. pielea ţi se încreţise, arâtai ca un peşte în putrefacţie, câteva clicuri şi sperma mea se năştea o dată cu cliclul, nu mai suporta căldura înnăbuşitoare a peşterii roşiatice. ieşea din tine ca o lava, se prelingea pe coapse şi şolduri. m-ai rugat să te curăţ cu limba, dar mi-a fost frică de o crimă. îmi plăcea să te văd îmbălsămată în propiul sos.

te-ai spălat ca deobicei, neştiind că ce era mai frumos se duce pe conductă. nu ţi-a mai rămas decât pizda amorţită. îţi era lene, prea lene să dormi şi atunci mi-ai zis să te părăsesc. te-am părăsit, nu mă vezi că mă îmbrac?



vineri

te iubeam, te sculptam, te pictam, te sărutam pe cele mai intime încheieturi, pe cea a ochiului, a urechii, a limbii. te priveam cum te hihilzeai în faţa mea zilnic şi te suportam, te priveam cum mâncai din coapsele mele şi înduram, te priveam cum mi-o sugeai şi te toleram.

te-am privit cum ţi-o trăgeai cu altul şi te-am iertat.

oh…a fost uman…a fost artă ca într-un tablou pictat de modigliani



sâmbătă

cele mai grele ore încep sâmbăta. sunt lungi, seci şi pline de spermă. sâmbăta muncesc cel mai mult pentru că tu eşti o curvă în călduri. duminca îţi îngrijeşti vaginul cu cele mai sofisticate balsamuri, pentru că ţi-ai găsit un prost care să ţi le cumpere…o…târfo. nu ştiam că universul tău e o pizdă în care se dă un război şi bombele atomice nu au nici un efect. îmi amintesc de câteva versuri dintr-o melodie româneasca “viaţa e o pizdă care se duce pe pulă”, îmi place viaţa ta … dar m-am săturat că e un wc ecologic în care fiecare îşi lasă mizeriile.

este sâmbăta şi de data asta am chef să dorm. este sâmbata şi vreau să lenevesc cu o carte bună în braţe.

du-te şi cumpără-mi un pachet de dunhill albastru scurt, am nevoie de o ţigară!



dumincă

citesc antologia “generaţia 2000”. de multe ori m-am întrebat de ce mai citesc mizeriile astea, din curiozitate, lene, din ce…? în românia fiecare om este poet şi fiecare poet este cel mai bun. nimănui nu-i pasă că-şi bate joc de poezie, de burghezie, păi bre … sunt poet. pula mea şi cu românia asta.

sunt liniştit şi m-am hotărât să trec la lucruri seriose, mă apuc de borges dar tu de ce pizda mătii îmi pui vaginul pe faţă? te excită curvă bolnavă ce eşti? îţi place să-ţi admir gaura bătătorită. ţi-am zis că duminica să mă laşi în pace şi să-ţi pui bestia în cuşcă. pedepseşte-o şi vino lânga mine căci am nevoie de căldura ta.

era seară şi iaşiul mă chinuia, îmi povestea despre cum e el şi cum ar vrea să ajungă. mi-era milă de el … l-am sărutat pe călcâi şi m-am urcat în primul tren spre bucureşti.



luni

bucureştiul e mizerabil. cobor din tren şi un grup de cerşetori îmi cer viaţa, eu le dau un leu. în metrou acelaşi miros şi aceleaşi persoane decupate dintr-o piesa de becket îmi suflă în ceafă. în staţia brâncoveanu curenţii de aer mă poartă spre o ieşire din iluzia unei vieţi.

îmi întind corpul pe aceleaşi aşternuturi pe care am făcut sex. câteva bucăţi de pezervative se descompun printre ele. moleculele îţi strigă numele, ele se înăbuşă. soarele îşi penetrează razele printre geamurile mizerabile. o bucată de tencuială cade din tavan peste picioarele mele, mă întorc plictisit cu faţa la perete. în ceafă simt o căldură ce mă chinuie, îmi strâng pumnul până când degetele mă dor. într-o fracţiune de secundă sunt în faţa frigiderului şi-l deschid cu brutalitate, nu-mi mai rămase decât o sticlă de votkă. pe masă o ţigară dunhill … îmi satisface ultima pofta. o consum vulgar.

credeam că te-am părăsit, credeam că m-ai părăsit. în spatele cortinei noi ne certam, în culise noi ne înjuram. în faţa cortinei publicul admiră marionetele unei vieţi maltratate de noi. pe scenă stăm goi iar eu îţi ling rănile. publicul ne aclamă … publicul nu ne mai vrea … piesa fusese jucată prost.prost.

Sentimentul românesc

Am putea spune: Copou-ul începe cu Eminescu şi se termină cu Mihai Viteazul. Sau pur şi simplu începi să te plimbi pe el şi să te mulţumeşti (sufleteşte) cu simbolurile culturale ce dau splendoare Copou-ului. Dar în realitate e altfel. Poate e vorba de pura cultură românească, sau poate e vorba de un sentiment românesc. Sau cum e sentimentul culturii româneşti…
Dacă vrei să simţi cultura românească trebuie să mergi pe Copou. După ce urci vestita Râpă Galbenă, ajungi la Bibliotecă “Mihai Eminescu”, te simţi ca şi cum i-ai merge prin vene, iar statuia de lână BCU te înfioară şi te simţi mândru că eşti român. Dar pletele lui negre stau nemişcate în bătaia vântului. Şi astfel începi să urci uimit de senzaţia Copou-ului. Ajungi la Casa Pogor, renovată, frumos amenajată, ce da un farmec şi o vibraţie literaturii româneşti.
Dar, ce este sentimentul românesc?
Sentimentul românesc e simţământul tradiţiei noastre, e o simplă tragere de aer în plămâni şi care să te poată îmbăta. Intr-o mare măsura se poate compara cu intrarea la buget la facultatea dorită. E vorba iniţial de un sentiment de satisfacţie interioară şi apoi de un sentiment de mândrie. Dar în ceea ce priveşte simţământul românesc, aici este vorba de munca unui popor, unei culturi, unei literaturi.
Poate ca nicăieri în România nu ai sentimentul românesc mai bine descris decât în Iaşi. Aici aproape totul este istorie, istoria unui oraş, unei civilizaţii, unei tari, a unui popor etc. Copou –ul este inima Iaşiului, aici ai impresia că Eminescu si Veronica Micle trăiesc sub teiul mumificat. Aici simţi praful vremelor trecute, e ca o conexiune între Casa Pogor – Junimea şi Universitate. Aici te poţi plimba pe paginile culturii româneşti, aici se naşte sentimentul românesc. Si dacă totul ar fi atât de simplu, atât de frumos, doar o plimbare şi să ştii ce eşti…dar nu.
Pe asfaltul Copou-ului se află bunicul României ce stă în genunchi, cu pălăria din blană de oaie în mâna dreaptă, iar stânga o întinde să se hrănească. Aici stă în genunchi şi bisericile o dată cu el şi îşi întind ultimele turle brodate să cerşească. Doar aşa mai pot să trăiască. Aici e tragedismul simţământului românesc. Si le găseşti pe toate în Copou. Aici copilele ţigănci umblă în şatre şi te fură de ultimii bani pe care românul de cele mai multe ori îi are doar pentru a supravieţii. Aici câinii nu sunt prietenoşi, ei îţi cer să-i hrăneşti. Clădirile se ling de răni şi sunt goale în faţa tranziţiei kogălnicene. Dar cui îi pasă că Junimea e pătată, că e murdară? Aici se naşte simţământul românesc, la ciocnire dintre cultură şi tragedism, între geniu şi prost, între frumos şi urât. Şi la toate aceste priveşte Academia Română neputiinciosă destul de slăbită şi ea. Dar în ciuda acestui fapt, când cobori Copou-ul, cobori şi Râpa Galbenă rămâi uimit de ce poate să ofere acest bulevard: simtământul românesc.

scrisoare deschisa catre revista Ateneu

M-am hotărât să scriu această replică nu din amor propiu sau din prea mult sine ci pentru că, eu consider că mi s-a făcut o nedreptate formându-mi-se o imagine nefavorabilă. Astfel, in Revista de cultură Ateneu, nr 7 (455), iulie 2007, tânărul critic, Adrian Jicu, încearcă să facă o “cronică” literară la cartea mea “ Clip, cântece amoreze “, ed. Junimea, 2007. In pagina revistei, ironic numită “ cronică literară “ A.J. scrie despre trei cărţi scrise sub titlul pueril şi dominant: “ Super-ofertă: trei poeţi băcăuani”. Se vede slaba experienta a tânărului critic întrucât dumnealui începe cu volumul meu publicat în anul 2007 şi termină (glumeţ, cronologic) cu volumul “ Ochiul Minervei” de Stănilă Moisoiu, ed Studion, 2005. Lasând datele tehnice deoparte am să încerc să vă arat cum se face o cronică în Ateneu.

Trecem de încă un titlu sau poate un posibil subtitlu şi ajungem la “cronica” d-lui Jicu. Ea începe cu o neînţelegere a sa, cum de unii oameni ca Liviu Antonesei sau Cezar Ivănescu, pot lăuda o carte ale cărui motive d-l Jicu nu le găseşte. Dar oare ce înseamnă a face o cronică ? Neinţelegând alte cronici ? Sau pur şi simplu, mai nou, e punctul de plecare într-o aventură oarbă? Criticul băcăuan mirându-se în continuare de spusele altora, subliniind unele reticenţe ale celor menţionaţi. Iar toată « chestia » asta durează mai bine un sfert din însemnările d-lui Jicu. Unde este cronica? O polemică se poate face pe alte subiecte şi totuşi, eu aştept, să se vorbească despre carte. Iar ea începe într-un final dar, bineînţeles, făcând o constatare că volumul are 45 de pagini, numindu-o “broşură”, ceea ce-mi atrage atenţia imediat la o altă ”cronica” tot de d-l Jicu, tot din acel număr, la un alt tânăr scriitor: Grigore Soitu-“Spam”, ed. Brumar, 2007. Fraza care urmează să o redau fiind aproximativ identică din cele două “cronici”: “ o broşură citibilă în 10 minute.” Domnul Jicu, câţi scriitori au început cu o “ broşură”? Am să enumăr eu câţiva : Ion Bogdan Lefter, Daniel Corbu, Octovan Soviany, Adrian Urmanov, unde vedeţi partea negativă a unei “ broşuri”? Să nu mai pun la îndoială calitatea scriiturii prin acest copy-paste a unei bucăţi din “cronică”. In sfărşit urmează câteva rânduri în care dumnealui îşi exprimă părerea despre cartea mea. NO COMMENT!

Bineînţeles că A.J. termină “cronică” cu încă o gafă. De ceva timp încerc să fac câteva videopoeme după textele din volumul menţionat pe care le-am postat pe site-ul meu. Si acum am să citez din D-l Jicu “ şi oricât de interesantă ar fi ideea de a face videopoeme şi de a le pune în circulaţie prin intermediul internetului, ele vor fi trecătoare…” ce treabă are cu volumul? Si doresc să reamintesc tânărului critic de Generaţia Beat, Pop Art-ul american cu nume sonore ca Ginsberg, care au creat videopoeme şi le-au promovat sau ca Silvia Plath sau Billy Collins. Videopoemeul este o artă, cum poate fi o artă trecătoare? poate în schimbare ? Si ce treabă are volumul cu videopoemul? Nu sunt decât nişte opinii puerile din păcate despre unele lucruri care în România nici măcar nu s-au concretizat aşa cum în Occident se facea în anii 60. Si bineînţeles, ca şi “părerile” d-lui Jicu de până acum, aşa se termină şi “cronica”…cum trecătoare sunt manifestele şi programele scoase pe banda de Generaţia 2000.” Iarăşi trebuie să-l anunţ pe d-l Jicu că ceea ce scriu acum tinerii scriitori sau “programele” sunt experimente. De la optzecişti încoace se caută o nouă abordare a literaturii, se înceracă limitele ei şi e omenesc ca unii care creează nişte programe culturale, artistice şi să mai eşueze (ma refer la diversele manifeste douamiiste) dar fiecare pune suflet în ceea ce face dar bineînţeles că rezultatul se va vedea în timp. Din păcate în provincie se merge pe un sistem invechit unde un astfel de manifest este primit cu reticenţă, mai mult, sunt alungaţi, complăcându-se în aceleaşi lucruri de ani de zile. Imi pare rău ca d-l Jicu vede astfel o generaţie lângă care creşte!

Clip, cantece amoreze, de Bogdan Nita

"Bogdan Nita scrie un agreabil jurnal de sex, cu foarte multe locuri comune, dar si cu imagini stralucitoare, memorabile, indicii ale unui talent poetic autentic." Cezar Ivanescu.

“Ca instrument ce permite raspindirea publica a informatiilor cu o viteza foarte mare, blogul incepe sa reprezinte o sursa credibila pentru media clasica, dar si pentru publicul a carui incredere in media traditionala se afla in declin. ‘Lumea s-a saturat de stiri, la care sa i se «serveasca» lucruri. Pe blog informatia pleaca de jos in sus, de la tine, de la mine, si este filtrata prin audienta. In plus, exista dreptul la replica aproape in timp real’ – spune Dragos Novac. ‘Presa scrisa moare de mina contabililor’ – afirma si Comanescu. Totusi, nu putem vorbi de o deturnare a audientei dinspre media traditionale spre bloguri, decit poate la nivel de nisa. Dar cu siguranta editiile online ale ziarelor si blogurilor redactorilor ‘maninca’ multi cititori reali…”

(Adina Rosetti, “Exista viata pe blog”, in Dilmea veche, Nr. 161, 9-15 martie 2007)

Literatura din Sertar

Un nou proiect, o noua sansa sau pur si simplu o nou activitate care nu face nimic, ci doar gadila marea cu degetul? Nu stiu cat de des se pune aceasta intrebare sau cat de contestat este acest proiect insa Literatura din Sertar doreste sa creeze, sa valorifice noi talente, sa ofere o sansa tinerilor care nu au avut-o. Va resusi sa faca acest lucru? va putea sa faca ceva, va avea impact? Se va vedea...

Despre intelectuali si puterea lor

de Mircea Cartarescu

Cuvantul "intelectual" este unul foarte recent. Se pare ca el a fost folosit prima data de ...mile Zola in timpul afacerii Dreyfuss din Franta sfarsitului de secol al XIX-lea. Pentru Zola, intelectual era omul cultivat care milita pentru o cauza. Prin urmare, militantismul politic, social sau de alta natura a intrat in reteta intelectualului inca de la forjarea acestui cuvant. Pe langa cele patru puteri dintr-un stat, si interferand in nenumarate feluri cu ele, a existat intotdeauna in lumea civilizata si o putere a intelectualilor, care s-au constituit adesea in grupuri de presiune, in lobby-uri, in formatori de opinie, avand in vedere larga lor notorietate si autoritate morala. Nu de putine ori marii intelectuali din ultimele doua secole au contribuit decisiv la structurarea evenimentelor istorice.

O cu totul alta problema este semnificatia morala a angajarii intelectuale. De fapt, nu exista cauza, de la cea mai imunda la cea mai nobila, care sa nu fi fost servita de intelectuali. Nazismul a fost sprijinit de cativa dintre marii ganditori si scriitori ai lumii, intre care Heidegger, Hamsun, C...line sau Ezra Pound. Comunismul, chiar in formele sale cele mai virulente, stalinismul, maoismul, castrismul, regimul khmerilor rosii, i-a avut printre entuziasti pe Sartre, pe Picasso, pe ...luard, pe Aragon, pe Breton, pe Ginsberg si alte legiuni de mari artisti si literati. Acest lucru nu inseamna ca intelectualii nu au discernamant moral, ci probeaza marea lor diversitate. Ei contribuie la modelarea lumii, cu binele si raul din ea. Cei mai multi intelectuali sunt angajati in sensul valorilor umane. Cel mai bine ies in evidenta insa cei angajati in sensuri antiumane. Si in lumea romaneasca intelectualii au imbratisat, din pacate, toate extremismele, si exemplele sunt notorii. Foarte multi insa au sprijinit curentul principal de gandire care, de cel putin un secol incoace, a fost liberal si prooccidental.

Intelectual, intr-o acceptie "tare", este cel care traieste in lumea ideilor si a artelor. Un inginer, un afacerist, un functionar sunt si ei intelectuali, dar intr-un sens "slab". Arareori ei obtin creditul moral si notorietatea care sa le permita sa militeze eficient pentru o idee, o cauza, o utopie. A fi intelectual nu e un motiv de lauda in sine. Printre ei sunt destui "prosti, dar culti" si destule inteligente sterile sau nefaste. Dar fara intelectuali lumea nu e de conceput, caci intelectualii dau un sens lumii noastre.

In general, intelectualii nu creeaza locuri de munca in mod direct. Ei au alte functii in comunitatile umane, pe care le slujesc prin alte mijloace. E greu de inteles la ce-ar folosi o lume, chiar extrem de bogata si de eficienta, fara gandire si fara arta. Habar n-am cine erau afaceristii de pe vremea lui Dante si cine construia tesatorii pe vremea lui Shakespeare. Nu stiu (poate fi o lacuna a mea insa) cine erau bancherii Germaniei pe cand Immanuel Kant isi scria prolegomenele. Dar pe ei ii stiu, pentru ca nu ma pot numi nici european, nici om civilizat daca nu i-am citit si ascultat pe ei. Toata Europa e incarcata de muzee si pinacoteci in care se pastreaza minunile vechilor maestri. Nu sunt un om civilizat daca nu-mi propun sa vad cat mai multe dintre ele.

Ar fi ciudat sa-ntrebe cineva "Ce-au facut Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Lovinescu, Enescu, Eliade, Brancusi etc. etc. pentru poporul roman? Cate locuri de munca au creat ei?", si sa le conteste dreptul de a-si spune parerea in chestiuni de importanta nationala. Sa-i interzici unui intelectual dreptul de a reactiona la abuzurile politicienilor inseamna sa nu apreciezi corect esenta intelectualitatii si insemnatatea ei.